Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
Biroul de Informare şi Relaţii Publice
C O M U N I C A T
În şedinţa din 21 ianuarie 2013, Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în
interesul legii, legal constituit în cauză, a soluţionat un recurs în interesul
legii, fiind pronunţată următoarea soluţie:
Decizia nr. 1 în dosarul nr. 19/2012
Admite recursurile în interesul legii
declarate de prim adjunctul procurorului general al Parchetului de pe lângă
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Colegiul de conducere al Curţii de Apel
Braşov şi, în consecinţă:
În interpretarea şi aplicarea unitară a
dispoziţiilor art. 28 alin. (2) din Legea sindicatelor nr. 54/2003 (în prezent
abrogată prin Legea dialogului social nr. 62/2011) stabileşte că organizaţiile
sindicale au calitate procesuală activă în acţiunile promovate în numele
membrilor de sindicat.
În interpretarea şi aplicarea unitară a
dispoziţiilor art. 269 alin. (2) (fost art. 284 alin. 2) din Codul muncii,
republicat,instanţa competentă teritorial în soluţionarea conflictelor de
muncă în cazul acestor acţiuni este cea de la sediul sindicatului reclamant.
Obligatorie, potrivit art. 3307 alin.
4 din Codul de procedură civilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 21
ianuarie 2013.
După redactarea considerentelor şi
semnarea deciziei, aceasta se va publica în Monitorul Oficial al României,
Partea I.
Purtător de cuvânt al
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Judecător Minodora Condoiu
RIL
privind calitatea procesuală activă a organizaţiilor
sindicale în acţiuni promovate în numele membrilor de sindicat
La data de 14.11.2012 Ministerul
Public Ministerul public a înaintat un proiect de recurs în
interesul legii cu privire la „Interpretarea şi aplicarea
dispoziţiilor art. 28 alin. (2) din Legea nr. 54/2003 în referire la calitatea
procesuală activă a organizaţiilor sindicale în acţiuni promovate în numele
membrilor de sindicat. Interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 269
alin.(2) [fost 284 alin.(2)] din Codul muncii,
republicat privind determinarea instanţei competente teritorial în soluţionarea
conflictelor de muncă în cazul acestor acţiuni”.
R O M Â N I A
MINISTERUL PUBLIC
PARCHETUL DE PE LÂNGĂ
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
PRIM ADJUNCT AL PROCURORULUI GENERAL
Nr. 265/C/1199/III-5/2012
Recurs în interesul legii înaintat la Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie la 14 noiembrie 2012
C ă t r e,
PREŞEDINTELE
ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
În
conformitate cu prevederile art. 329 din Codul procedură civilă, astfel cum a
fost modificat prin art. I pct. 32 din Legea nr.202/2010, declar
RECURS ÎN INTERESUL LEGII
În practica judiciară s-a constatat că nu există un punct de vedere
unitar cu privire la „Interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art.
28 alin. (2) din Legea nr. 54/2003 în referire la calitatea procesuală activă a
organizaţiilor sindicale în acţiuni promovate în numele membrilor de sindicat.
Interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 269 alin.(2) [fost 284
alin.(2)] din Codul muncii, republicat privind determinarea instanţei
competente teritorial în soluţionarea conflictelor de muncă în cazul acestor
acţiuni”.
Urmare sesizării Colegiului de
Conducere al Curţii de Apel Braşov nr. 899/29/2011 din 06 februarie 2012,
transmisă prin adresa nr. 3/S.U./2012 din 09 februarie 2012 a Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie – Completul Competent să judece recursul în interesul
legii, s-a verificat jurisprudenţa la nivelul întregii ţări în problema
de drept enunţată anterior, constatându-se că, în cazul acţiunilor în justiţie
promovate de organizaţiile sindicale în numele membrilor lor, în temeiul
dispoziţiilor art. 28 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 54/2003, anterior
abrogării acestui act normativ prin art. 224 lit. a) din Legea nr. 62/2011
privind dialogul social, practica judiciară are un caracter neunitar sub
aspectul stabilirii legitimării procesuale active a organizaţiilor sindicale
şi, consecutiv, în ceea ce priveşte determinarea instanţei competente teritorial
să judece aceste cereri, după cum urmează:
I. Într-o primă
orientare jurisprudenţială, identificată inclusiv la nivelul secţiilor civile
ale instanţei supreme, în soluţionarea conflictelor negative de competenţă s-a
apreciat că, în ipoteza analizată, organizaţiile sindicale au legitimare
procesuală activă, iar instanţa competentă teritorial să soluţioneze cererile
formulate de acestea pentru apărarea drepturilor şi intereselor membrilor
organizaţiei este cea de la sediul sindicatului.
În argumentarea acestui punct de vedere s-a arătat că potrivit
dispoziţiilor art.28 din Legea nr.54/2003 în vigoare la data formulării
cererilor de chemare în judecată, sindicatele apără drepturile
membrilor lor
în faţa instanţelor judecătoreşti şi au dreptul de
a întreprinde orice acţiune în justiţie în numele membrilor de sindicat,
fără a avea nevoie de un mandat expres din partea celor în cauză.
Soluţia legislativă a fost menţinută şi
prin dispoziţiile art.28 din Legea dialogului social nr.62/2011, care în
cuprinsul alin.(3) statuează expres că, în exercitarea acestor atribuţii,
organizaţiile sindicale au calitate procesuală activă, conferindu-li-se,
aşadar, legitimare procesuală activă ope legis.
În consecinţă, în determinarea instanţei competente teritorial să soluţioneze o
atare cerere, potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (2) [fost art.284 alin.(2)]
din Codul muncii republicat, se ţine seama de sediul sindicatului, chiar
şi în acele situaţii în care unii dintre membrii de sindicat domiciliază
în circumscripţiile altor tribunale, pe temeiul coparticipării procesuale
active şi al prorogării de competenţă. ( Anexa I)
II. Într-o
altă opinie, inclusiv la nivelul instanţei supreme, s-a apreciat în
aceleaşi ipoteze că, din interpretarea dispoziţiilor art. 28 din Legea
nr. 54/2003, în vigoare la data formulării cererilor de chemare în judecată,
organizaţia sindicală stă în proces doar în calitate de reprezentant al
membrilor de sindicat, în numele şi interesul cărora a promovat acţiunea.
Calitatea procesuală activă aparţine membrilor de sindicat, deoarece existenţa
sau inexistenţa drepturilor reclamate prin acţiunea în justiţie urmează a fi
stabilită în privinţa acestora din urmă.
Prin art. 28 din Legea nr. 54/2003 se conferă organizaţiei sindicale un drept
de reprezentare legală, întrucât atât norma specială, anterior menţionată, cât
şi dispoziţiile art. 69 din Codul de procedură civilă, referindu-se la
drepturile de dispoziţie ale părţilor au în vedere pe titularul drepturilor
procesuale, respectiv pe titularii drepturilor ce decurg din legislaţia muncii,
ceea ce presupune că întotdeauna, indiferent dacă dreptul de reprezentare
izvorăşte din lege sau este convenţional, reclamant şi titular al drepturilor
procesuale şi al drepturilor deduse judecăţii este cel reprezentat, iar nu
persoana reprezentantului.
Faptul că organizaţia sindicală acţionează în calitate de reprezentant legal
rezultă şi din prevederile art.222 Codul muncii, anterior modificării
acestui act normativ prin Legea nr. 40/2011 (devenit art. 219 din Codul muncii,
republicat).
În consecinţă,
dispoziţiile legale referitoare la competenţa teritorială de soluţionare
a acestor cauze se raportează la membrii sindicatului, titulari ai
drepturilor pretinse, iar nu la reprezentantul acestora, respectiv organizaţia
sindicală, deoarece textele din Codul de procedură civilă şi din legile
speciale care instituie norme de competenţă, referindu-se la domiciliul
pârâtului sau reclamantului, după caz, nu pot avea în vedere pe reprezentanţii
legali sau convenţionali ai părţilor.
Ca atare, în aplicarea dispoziţiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii rep.
[fost art. 284 alin.(2)], determinant nu este sediul sindicatului, ci
domiciliul sau reşedinţa membrilor de sindicat în numele cărora
reprezentantul s-a adresat justiţiei. ( Anexa II)
Apreciez primul punct de vedere exprimat
ca fiind în litera şi spiritul legii pentru următoarele considerente:
Premisele legale ale apariţiei practicii neunitare ce fac obiectul prezentului
recurs în interesul legii au fost reprezentate de modalitatea imprecisă în care
dispoziţiile art.28 din Legea nr.54/2003 recunoşteau organizaţiilor
sindicale posibilitatea de a formula acţiuni în justiţie în numele şi interesul
membrilor lor, pentru valorificarea drepturilor acestora izvorâte din lege,
regulamente, contracte colective şi/sau individuale de muncă, etc., fără a fi
nevoie de un mandat expres din partea celor reprezentaţi în această modalitate.
Practica neunitară s-a menţinut şi după adoptarea Legii nr.62/2011 privind
dialogul social, în care se statuează expres asupra calităţii procesuale active
a organizaţiilor sindicale atunci când introduc în justiţie o acţiune în numele
membrilor lor, fiind identificată, astfel cum s-a arătat în precedent, în
privinţa acţiunilor în justiţie formulate sub imperiul Legii nr. 54/2003.
Potrivit dispoziţiilor art.28 alin. (1) din Legea nr.54/2003, organizaţiile
sindicale apără drepturile membrilor ce decurg din legislaţia muncii, statutele
funcţionarilor publici, contractele colective de muncă şi contractele
individuale de muncă, precum şi acordurile privind raporturile de serviciu ale
funcţionarilor publici, în faţa instanţelor judecătoreşti, organelor de
jurisdicţie, a altor instituţii sau autorităţi ale statului, prin apărători
proprii sau aleşi.
Art. 28 alin. (2) din acelaşi act normativ statuează că, în exercitarea
atribuţiilor respective, organizaţiile sindicale au dreptul de a întreprinde
orice acţiune prevăzută de lege, inclusiv de a formula acţiune în justiţie în
numele membrilor lor, fără a avea nevoie de un mandat expres din partea celor
în cauză. Acţiunea nu va putea fi introdusă sau continuată de organizaţia
sindicală, dacă cel în cauză se opune sau renunţă la judecată.[1]
Instituind dreptul organizaţiilor sindicale de a formula acţiuni în justiţie în
numele membrilor lor, chiar şi în lipsa unui mandat expres din partea acestora,
cu păstrarea, însă a drepturilor de dispoziţie procesuală din partea
titularilor drepturilor subiective, textul art. 28 alin. (2) din Legea nr.
54/2003 configura elementele legitimării procesuale extraordinare a acestor
organizaţii, depăşind astfel limitele unui simplu drept de reprezentare legală.[2]
După cum s-a observat şi în doctrină, organizaţia sindicală nu acţionează în
baza unei "puteri", ci de pe platforma unei "calităţi
procesuale ce i-a fost recunoscută legal", (…) ea "nu
reprezintă persoana în numele căreia acţionează în justiţie", ci
"acţionează în nume propriu, dar în interesul acelei persoane",
fiind "o acţiune în substituire, nu în reprezentare".[3]
Legitimarea procesuală activă a fost recunoscută organizaţiilor sindicale, în
considerarea ocrotirii intereselor membrilor lor, fie că erau interese de grup,
fie individuale.
Această concluzie se desprinde nu numai din formularea cuprinzătoare a
dispoziţiilor art. 28 alin. (1) din Legea nr. 54/2003, prezentat anterior, ci
şi din dispoziţiile fostului art. 282 din Codul Muncii (actual art. 267 din
Codul Muncii, republicat), în acord cu care pot fi părţi în
conflicte de muncă, salariaţii, angajatorii, sindicatele şi
patronatele, precum şi alte persoane juridice sau fizice care au această
vocaţie în temeiul legilor speciale sau al Codului de procedură civilă.[4]
Întrucât ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus,
organizaţiile sindicale au legitimare procesuală activă, inclusiv în
conflictele individuale de muncă.
Intenţia legiuitorului, în sensul că organizaţiile sindicale acţionează în
calitate de reclamante este confirmată istorico-teleologic de evoluţia
legislativă ulterioară abrogării Legii nr. 54/2003, respectiv de prevederile
art. 28 alin. (3) din Legea nr. 62/2011, rep., prin care se precizează expres
calitatea procesuală activă a acestor organizaţii.
În această manieră a fost consolidată orientarea de jurisprudenţă la care
achiesăm.
Întrucât organizaţiei sindicale i se recunoaşte legitimare procesuală activă,
este necesar ca, în determinarea competenţei teritoriale, potrivit art. 269
alin. (2) din Codul Muncii, republicat, să se ţină seama de sediul
sindicatului.
Într-o atare interpretare şi aplicare a legii nu se neagă caracterul exclusiv
al competenţei teritoriale stabilite prin normele Codului Muncii, ci este
asigurată o protecţie mai eficientă a drepturilor şi intereselor membrilor
organizaţiei sindicale.[5]
Această soluţie este aplicabilă şi în situaţia în care organizaţia sindicală
acţionează pentru valorificarea drepturilor subiective ale mai multor membri de
sindicat, având domiciliile în circumscripţiile unor tribunale diferite, însă
nu pe temeiul litisconsorţiului/coparticipării procesuale active facultative
şi, consecutiv, al prorogării convenţionale de competenţă, ci pe temeiul
legitimării procesuale active extraordinare a organizaţiei sindicale.
De altfel, această soluţie legislativă se regăseşte şi în redactarea art. 269
alin. (3) din Codul Muncii, republicat, care va deveni aplicabil cu începere de
la 1 februarie 2012, în acord cu care, dacă sunt îndeplinite condiţiile
prevăzute de Codul de procedură civilă pentru coparticiparea procesuală activă,
cererea poate fi formulată la instanţa competentă pentru oricare dintre
reclamanţi.[6]
În concluzie, sub aspectele analizate, organizaţiile sindicale au
legitimare procesuală activă, iar în determinarea competenţei teritoriale
potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii, republicat [(fost
art. 284 alin. (2)], se va ţine seama de sediul sindicatului – reclamant.
Chiar dacă problema de drept analizată vizează situaţiile acţiunilor formulate
în temeiul art. 28 din Legea nr. 54/2003, dezlegarea acesteia pe calea unei
decizii cu caracter obligatoriu pentru viitor este necesară, din
perspectiva conflictelor de competenţă ce vor fi soluţionate de curţile
de apel, potrivit dispoziţiilor art. 22 alin. (2) din Codul de procedură
civilă, cât şi din perspectiva recursurilor aflate pe rolul curţilor de apel
ori care vor fi soluţionate de aceste instanţe în care chestiunea încălcării
normelor de competenţă teritorială absolută este invocată ca motiv de recurs de
părţi sau din oficiu.
* *
*
Pentru
aceste motive, în temeiul art. 3307 din Codul de procedură
civilă, solicit admiterea recursului în interesului legii şi pronunţarea unei
decizii prin care să asiguraţi interpretarea şi aplicarea unitară a legii în
această chestiune de drept.
PRIM ADJUNCT AL PROCURORULUI GENERAL*
Daniel Marius Morar
___________________
* În condiţiile vacantării funcţiei de
Procuror General, potrivit dispoziţiilor art. 7 alin. (3) din Regulamentul de
ordine interioară al parchetelor, aprobat prin Ordinul nr. 529/C/2007 al
Ministrului Justiţiei, publicat în Monitorul Oficial, partea I, nr. 154 din 5
martie 2007.
[1]
Soluţia legislativă conţinută de art. 28 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 54/2003
a fost preluată după abrogarea acestui act normativ, în cuprinsul art. 28 alin.
(1) şi (2) din Legea dialogului social nr. 62/2011, publicată în Monitorul
Oficial, partea I, nr. 322 din 10 mai 2011, republicată în temeiul art. 80 din
Legea nr. 76/2012, în Monitorul Oficial, partea I, nr. 625 din 31 august 2012,
textul analizat păstrându-şi însă, numerotarea şi conţinutul iniţial.
În plus, comparativ cu dispoziţiile art. 28
alin. (1) şi (2) din Legea nr. 54/2003, art. 28 din Legea nr. 62/2011 rep.,
conţine alin. (3) care precizează textual că, în exercitarea atribuţiilor
prevăzute de alin. (1) şi (2), organizaţia sindicală are calitate procesuală
activă.
[2] În
acest sens, Mihaela Tăbârcă - "Drept procesual civil",
vol. I, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2005, p. 109 – 110; Mihaela
Tăbârcă - "Excepţiile procesuale în procesul civil",
Editura Rosetti, Bucureşti, 2002, p. 114; I. Deleanu - "Tratat
de procedură civilă. Din perspectiva Noului Cod de procedură civilă",
vol. I, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, 2010, p. 124; I. Leş - "Noul
Cod de procedură civilă. Comentarii pe articole. Art. 1 - 449",
Ediţia I, Editura CH Beck, Bucureşti, 2011, comentarii asupra art. 36 din Noul
Cod de procedură civilă;
[3] I.
Deleanu, op. cit.
[4] În
acest sens, I. Leş, op. cit.
[5] În
acelaşi sens, decizia nr. 1572 din 19 noiembrie 2009 a Curţii Constituţionale,
publicată în Monitorul Oficial nr. 26 din 13 ianuarie 2010.
[6] Textul
a fost introdus prin art. 46 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în
aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în
Monitorul Oficial, partea I, nr. 365 din 30 mai 2012;
Potrivit art. 81 din Legea nr.
76/2012, astfel cum a fost modificat prin art. unic din Ordonanţa de Urgenţă a
Guvernului nr. 44/2012, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 606 din
23 august 2012, Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată
în Monitorul Oficial, partea I, nr. 485 din 15 iulie 2010, intră în vigoare la
1 februarie 2013.
